Adevărul despre zborul vrăjitoarelor de noapte

Sabatul din subconștient

 

Adevărata graniță era însă cea dintre “civilizație”, reprezentată de conștiința umană, și “sălbăticie” – întunecatele, temutele și necunoscutele regiuni ale subconștientului. De fapt, vrăjitoarele nu au zburat niciodată pe mătură în trupul fizic; era vorba de o călătorie în transă, prin cotloanele întortocheate ale subconștientului, un voiaj spiritual provocat de obicei de halucinogenele din compoziția unsorilor “de zbor”. Dar vrăjitoarea care folosea așa ceva putea fi ea însăși încredințată că zboară cu adevărat.

 

Cronicarul englez John Cotta, autor al cărții “Judecata vrăjitoarelor”, din 1616, vorbea despre un caz petrecut în Italia, când o femeie care-și frecase trupul cu o asemenea unsoare magică, n-a mai putut fi trezită din somnul indus. Când, după o zi și o noapte, ea și-a venit în fire, a dezvăluit celor prezenți că zburase peste mări și țări, și nimeni n-a putut-o convinge că de fapt în tot acest timp corpul ei zăcuse inert, pe podea. Nici “specialiștii” în domeniu, majoritatea teologi, nu se puteau pune de acord asupra controversei: unii considerau că vrăjitoarele zboară “în trup” la sabat, căci altfel n-ar fi avut cum să fie posedate de diavol, în vreme ce alții admiteau existența unei călătorii “în spirit”. Marele om de știință englez Francis Bacon a fost unul dintre primii care, la 1608, în cartea sa, Sylva Sylvarum, făcea presupunerea corectă că “medicamentele soporifice pot induce astfel de stări”.

 

Unsoare de la diavol

 

Interesant este că în confesiunile vrăjitoarelor există puține referiri la “alifiile de zbor”. Sugerând că Biserica avea cea mai mare parte de vină în crearea unui miraj al vrăjitoriei satanice, Devereux arată că înalții clerici creștini aveau tot interesul în a minimaliza natura halucinogenă a acestor manifestări: ce rol ar mai fi avut diavolul, argumentau ei, dacă zborul vrăjitoarelor e produs de plante care dau halucinații?

 

Inchiziția avea nevoie să demonstreze că vrăjitoarele puteau zbura la sabat, nu folosind calitățile halucinogene ale anumitor ierburi, ci doar vânzându-și sufletul forțelor întunericului.

Totuși, s-au păstrat câteva mărturii privind folosirea “alifiilor de zbor”

• vrăjitoare din Belgia, numită Claire Goessen, dezvăluia în fața tribunalului bisericesc, pe la 1603, că zburase de mai multe ori la sabat, pe un toiag uns cu alifie.
• În nordul Franței, în 1460, cinci femei au mărturisit că primiseră o unsoare de la diavolul însuși, și își frecaseră cu ea mâinile și un băț de lemn, pe care, încălecându-l apoi, zburaseră “peste orașe, păduri și ape”.
• Vrăjitoarele suedeze judecate în 1669 spuneau că zburaseră “peste biserici și ziduri”, călare pe un monstru dăruit de diavol, din ale cărui coarne tâșnea o licoare grasă și verzuie, cu care ele se ungeau pe mâini și pe față, înainte de sabat.

Este foarte posibil ca asemenea declarații să fi fost date ca urmare a isteriei de masă care cuprinsese lumea creștină în acele timpuri, ori a intimidărilor făcute de autoritățile bisericești. Dar ideea unei ungeri cu alifii magice este adânc înrădăcinată în conștiința colectivă, fiind o referire la practicile tradiționale care existau încă în sînul comunităților rurale.

 

Experimente periculoase

 

Unii autori din secolele XVI-XVII au avut curiozitatea să transcrie rețetele acestor „alifii magice”. Pe lîngă grăsime animală, sânge de lilieci, broaște și alte ingrediente desgustătoare, în componența lor intrau plante precum cucuta, omeagul, zîrna, macul și mătrăguna. În antichitate, omeagul și cucuta erau considerate plantele sacre ale zeiței lumii supământene, Hecate, ambele fiind extrem de otrăvitoare, dar în doze mici provocând halucinații și senzația de zbor. De asemenea mătrăguna avea o importanță deosebită în farmacopeea magică, fiind cunoscute și efectele ei psihotropice. Zârna sau beladona este iarba clasică a vrăjitoarelor, efectele ei halucinogene fiind cunoscute de mii de ani. Toate aceste plante conțin alcaloizi, mai ales hyosciamina, un puternic halucinogen, responsabil de senzația de zbor.

Biologii au observat că atropina, un alt component halucinogen al plantelor amintite, este absorbită de organism chiar și prin intermediul pielii, deci frecatul corpului cu frunzele lor constituia o modalitate eficientă de introducere a transei. Pentru a releva acest lucru, etnologul german Erick Peuckert a efectuat, în 1950, un experiment care era să-l coste viața: și-a frecat trupul cu frunze de belladona și omeag, căzând într-un somn adânc, care a durat 26 de ore!

 

„Am avut vise ciudate, cu chipuri înspăimântătoare care dansau în jurul meu, apoi am avut senzația că zbor printre nori, zborul fiind întrerupt de căderi bruște. Ultimele imagini pe care le rețin au fost cele a unei orgii sexuale pline de excese grotești”

 

…avea să-și amintească ulterior savantul din Gottingen, descriind practic aceleași senzații raportate de vrăjitoarele medievale.

 

Un alt om de știință german, Erich Hesse, a avut curiozitatea să încerce efectele solanaceelor și de aceea și-a inoculat o doză zdravănă de fiertură magică, realizată după rețeta scrisă în 1659 de italianul Giovanni Battista Porta, din măselariță, mătrăgună și belladonna.

 

A avut sentimentul, mărturisește el, că se transformă într-o pasăre și că îi cresc pene din brațe.

„Am avut chiar dorința de a mânca iarbă și să ciugul pământul, asemenea unei gîște”.

 

Transformarea într-o necuvântătoare este un aspect primordial al experienței halucinogene și la șamanii amerindieni, ce au senzația că se preschimbă în jaguari. În cursul unei expediții desfășurate în 1963, psihologul chilian Claudio Naranjo a avut curiozitatea să guste din ciupercile cu ajutorul cărora șamanii sud-americani intrau în transă.

 

El s-a simțit, după câteva minute de buimăceală, un tigru:

 

„Aveam o nemaipomenită ușurință în mișcări, mă deplasam cu agilitate prin junglă, simțind puterea fiarei în mine. Aveam impresia că mușchii mi-au crescut și, apropiindu-mă de o ciută am simțit chiar dorința de a o ucide, înfigându-mi dinții în carnea ei”

 

… spunea el, sugerând că probabil și licantropia, legendara transformare a oamenilor în vârcolaci, s-ar fi putut datora tot consumului, accidental sau voit, de plante halucinogene.

Tudor Gabriel