Ce este, de fapt, monstrul din Loch Ness?
La ora actuală, cercetătorii au constatat că, dincolo de a fi o simplă figură de stil, referirea la “apa vie”, despre care vorbesc legendele și basmele, ascunde o realitate stranie: aceea că într-adevăr, lichidul vital pare să aibă capacități ce îl fac să se comporte aidoma unei ființe vii, care reacționează cu mediul înconjurător și are chiar o memorie aparte. Pornind de la această ipoteză, parapsihologii au emis recent ipoteza că tocmai memoriei apei îi datorăm aparițiile unor monștri lacuștri sau marini, precum ar fi faimosul Nessie sau uriașii șerpi de mare, din povestirile marinărești…
Apa, ca o bandă de magnetofon
Potrivit fizicii tradiționale, ideea ca apa să posede memorie este imposibilă, deoarece la nivel molecular, apa nu formează structuri vitale de durată. Desigur, există formațiuni temporare care există pentru o fracțiune de secundă, cum ar fi așa numitele “lanțuri de hidrogen”, în care moleculele se leagă ca niște zale, dar nimic de natură permanentă. Asta spune fizica clasică. Dar în ziua de azi, tot mai mulți savanți pun sub semnul întrebării asemenea teorii, după ce experimentele făcute de chimistul elvețian Louis Rey au sugerat că unele lanțuri de hidrogen ar putea supraviețui mai multor diluții succesive.
Parapsihologii care au studiat problema sugerează că apa poate elibera sau “reda”, ca o bandă de magnetofon, imagini pe care le-a surprins inițial acum mii sau poate milioane de ani.
Ceva similar se întâmplă și în locurile unde au fost consemnate apariții de spirite sau fantome. Acolo a avut loc cândva un eveniment tragic, încărcat de dramatism, iar energia degajată în acele momente s-a impregnat, pur și simplu, în ziduri, în sol, în copaci. Ea poate fi redată, în anumite circumstanțe, așa încât să reproducă exact evenimentele petrecute cu sute, poate mii de ani în urmă.
Monstrul Nessie este, de fapt, o ”fotografie”?
Un lucru similar s-ar putea spune și despre fenomenul Loch Ness. Studiile au demonstrat că plesiosaurii au trăit, cu milioane de ani în urmă, și în nordul Europei, când clima aici era mult mai caldă. Se știe că lacul Ness s-a format după ce fundul râului Ness a fost puternic erodat de ghețarii veniți din Marea Nordului și apoi s-a umplut cu apă, de-a lungul faliei existente în nordul Scoției, continuând însă să aibă legătură cu marea. În aceste condiții, după dispariția dinozaurilor, provocată cel mai probabil de căderea unui uriaș meteorit pe Pământ, în lac au existat condiții propice, o vreme, pentru ca plesiosaurii să supraviețuiască, fiind poate unul dintre ultimele locuri unde au trăit uriașii Jurasicului.
Este cert că figura fotografiată adesea de turiști pe suprafața lacului nu poate fi o ființă vie. Să susții că unul sau mai mulți plesiosauri ar fi supraviețuit atâta vreme este absurd. Dar pare perfect posibil ca memoria apei să fi înregistrat imaginile dinozaurilor care au trăit cândva aici și să le redea, la anumite intervale, sub forma unor monștri lacuștri, spre marea surprindere a turiștilor. Dar, de fapt, ei nu-l văd pe Nessie în carne și oase, ci mai curînd o hologramă a sa.
Tudor Gabriel
