De ce este sfânt numele lui Dumnezeu?

De ce este sfânt numele lui Dumnezeu, şi de ce este atât de important?

Numele este un purtător de semnificaţie imensă, oricine am fi şi oriunde ne-am afla. Numele nostru ne atrage atenţia şi răspundem când suntem chemaţi, dar în tradiţia iniţiatică, numele este cu mult mai important. Kabbala ebraică studiază ştiinţa sunetelor, literelor şi cuvintelor, iar cei care cunosc câte ceva din bazele acestei tradiţii ştiu că fiecare literă este importantă în felul ei, fiecare sunet este o anumită lungime de undă şi un anumit simbol. Prin prisma acestei tradiţii, Dumnezeu a creeat lumea prin intermediul literelor şi sunetelor, iar numele sunt cele mai importante combinaţii ale acestor litere.

Numele este asociat cu viaţa – în momentul în care ne naştem, primim un nume

Când suntem botezaţi, îl primim în mod oficial, spiritual. Aceeaşi tradiţie există şi în diversele tipuri de iniţieri pe linie spirituală din întreaga lume: iniţiaţii din vechime îşi luau un nume spiritual în momentul în care se decideau să se dedice vieţii spirituale, aşa cum vedem că este păstrat obiceiul şi în Orient. În India, maestrul dă discipolului un alt nume, ca semn al noii vieţi începute şi al renunţării la viaţa de dinainte. Odată ce ating iluminarea, unii îşi schimbă şi acest nume, alegându-şi altul, cu o semnificaţie bine stabilită. Călugărilor creştini li se dă un nume duhovnicesc, renunţând definitiv la numele pe care l-au purtat în viaţa profană.

Legăturile dintre numele primit şi spirit

Chiar şi în Biblie găsim astfel de exemple. Dumnezeu îi schimbă lui Abram numele în Abraham (Avraam) şi îl face genitorul multor seminţii, la fel şi lui Iacob, pe care îl preschimbă în Israel. Iisus dă nume noi apostolilor săi, întocmai ca şi maeştrii orientali: lui Simon fiul lui Iona, Iisus îi va da numele Petru (în original, Chifa, piatră), lui Iuda îi va spune Toma (proverbial prin necredinţa lui de la început), pe Levi îl va numi Matei, iar pe Bartolomeu îl va numi Nathanael. Este cunoscut şi cazul apostolului gentililor, Pavel, al cărui nume înainte de convertire era Saul din Tars.

Numele sunt extrem de importante în tradiţia spirituală pentru că reflectă o realitate superioară. În credinţele vechi, numele şi spiritul sunt una. Se credea că ceva atât de simplu precum cunoaşterea numelui unei entităţi îi dădea iniţiatului putere asupra acesteia. Magicienii din vechime foloseau numele demonilor bolii pentru a-i alunga pe aceştia din corpurile celor bolnavi, împreună cu numele secrete ale lui Dumnezeu şi ale îngerilor. Numele lui Dumnezeu are bineînţeles cea mai mare putere, şi toate lucrurile săvârşite cu solemnitate, cu credinţă şi cu smerenie, fie că sunt în ritul magic sau în cel religios, încep cu formula „În numele lui Dumnezeu.”

Numele lui Dumnezeu este în sine sacru, şi noi nu îl putem sfinţi, ci el ne poate sfinţi pe noi

Omul nu cunoaşte adevăratul nume al lui Dumnezeu, însă cunoaşte multe atribute ale acestuia, sau numiri dumnezeieşti, cum le numea Pseudo- Dionisie Areopagitul.

În Biblie, Dumnezeu este numit

• Elohim (Divinităţile)
• Adonay (Domnul)
• El (Dumnezeul)
• Elohim Zebaoth (Domnul Oştirilor)
• El Elyon (Cel Veşnic)

Cele mai sfinte nume sunt cele cu care prezenţa divină se face cunoscută lui Moise pe muntele Sinai: YHVH şi Eheyeh-Aşer-Eheyeh. Cel din urmă este în limba ebraică o frază care descrie pe Dumnezeu pur şi simplu ca Fiinţă: Eu-Sunt-Cel-Ce-Sunt, sau Eu-Voi-Fi-Cel-Ce-Voi-Fi.

Este dificil de tradus, deoarece limba ebraică nu are un verb care să descrie acţiunea de a fi la persoana întâi. Nu există de fapt EU SUNT în limba ebraică, acest verb fiind atribuit exclusiv lui Dumnezeu. Ebraica foloseşte doar pronumele personal Ani (eu), fără verbul a fi, ca şi cum am spune Eu doctor, Eu preot sau Eu bine pentru a spune Eu sunt doctor, Eu sunt preot sau Eu sunt bine. Verbul EU SUNT este păstrat exclusiv pentru Dumnezeu. Primul nume amintit, YHVH, este numele din patru litere al lui Dumnezeu, cel mai sacru nume din întreaga tradiţie iudaică, a cărui pronunţie era cu desăvârşire oprită. Era pronunţat doar o singură dată pe an de către marele preot, în deplină curăţenie trupească şi sufletească, în timpul Sărbătorii Iertării. Nici azi nu se cunoaşte în mod exact pronunţia sa, însă iezuţii au popularizat vocalizarea Iehova, evident în mod eronat. Nu este necesar să rostim acest nume, şi nici să căutăm zeci de atribute divine pentru a-l căuta pe Dumnezeu. Este de ajuns să ne gândim la Numele Lui pentru ca puterea acestuia să coboare asupra noastră. Este de ajuns să îl chemăm cu inima curată şi cu intenţie pură pentru ca el să pătrundă în noi şi să ne sfinţească fiinţa.

De aceea spunem la sfârşitul rugăciunii, În Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin. Pentru a chema minunatele daruri ale Numelui Divin şi a ne sfinţi gândurile (ducând mâna la frunte), sentimentele (ducând mâna la pântec) şi faptele (ducând mâna la umerii mâinilor). Numele lui Dumnezeu este felul în care noi putem chema şi trăi un aspect al Creatorului, iar sfinţenia sa este un dar de care niciun credincios nu ar trebui să se îndoiască. De fiecare dată când spunem acest vers al rugăciunii, ar trebui să ne gândim la teribila şi minunata putere pe care o contactăm şi care se revarsă asupra noastră, cel mai sfânt şi mai sacru Cuvânt din întreg Universul: Numele Lui…

Mihai Vârtejaru