Din ce erau făcute ”fierturile magice ale vrăjitoarelor”?

Religia și magia au fost domenii care i-au fascinat mereu pe pământeni. Inițial, ele au fost chiar „surori”, fiindcă marii preoți ai populațiilor străvechi – egiptenii sau babilonienii, de pildă – erau în același timp și magi, inițiați ai misterelor celor văzute și nevăzute. Cu timpul, însă, atunci când aceste mistere au încăput și pe mâna unor indivizi ce nu aveau moralitatea oamenilor-sfinți din vechime, magia a început să fie privită drept o legătură cu spiritele malefice, pusă în slujba răului, prin care anumiți vrăjitori și vraci urmăreau nu o legătură cu sacrul, ci foloase materiale, bani ori putere. Această schismă a fost profundă și durabilă, ea continuînd și în zilele noastre, în ciuda intervenției unui al treilea domeniu, știința, care s-a dorit a nu fi legat nici de religie, nici de magie. În ciuda descoperirilor științifice și a progreselor tehnologice realizate în ultimele decenii, fascinația, însoțită de teamă, pe care o exercită domeniile amintite, n-a încetat să-i captiveze pe savanții moderni, care au încercat să ofere explicații științifice unor credințe magice. Care este deci adevărul în privința acestor credințe?

 

Zbor de noapte – alifiile de zburat

 

Cunoștințele despre magie și ierburi de leac ale așa-numitelor “doftoroaie” au fost transmise prin viu grai, din generație în generație, din vremuri în care scrisul nu exista, în numeroase regiuni ale planetei. Vorbim aici despre o înțelepciune imemorială, ai cărei depozitari au fost însă nu doar vrăjitoarele și vracii ci și sacerdoții daci, druzii celți sau marii preoți ai Orientului, o înțelepciune care, de-a lungul secolelor, chiar și în întunecatul ev mediu, a continuat să existe, dăinuind în mintea și inima anumitor inițiați. Dar aceste cunoștințe, ce implicau adesea raportarea la natură și spiritele sale, veneau în contradicție cu morala creștină și de aceea Biserica a orchestrat o persecuție de amploare împotriva vrăjitoarelor, transformând o tradiție pașnică, specifică mai ales comunităților rurale, într-o activitate satanică, atacată și combătută în mod isteric, adesea cu vărsare de sînge. Unul dintre elementele-cheie ale “înțelepciunii vrăjitorești” a fost așa-numitul “zbor al vrăjitoarelor”. Se spunea că acestea ar fi fost capabile ca, suindu-se pe o mătură, un băț sau alte obiecte, să călătorească la sabat și alte întruniri nocturne, desfășurate în sălbăticia pădurilor, departe de orice așezare umană.

Ele apelau și la “alifii de zburat”, cu care fie ungeau vehiculele ce le foloseau la deplasare, fie își acopereau trupul, din cap până-n picioare. Cu mult înainte ca Biserica să considere acest zbor în pustietate o practică diabolică, el reprezenta o parte obișnuită a tradiției oculte, în arta magică și terapeutică, bazată pe o cunoaștere remarcabilă a plantelor de leac.

• Călăreții întunericului

Oamenii identificați în mod absurd de Biserică drept “vrăjitori” erau de fapt continuatori total inofensivi și fără nici un fel de legătură cu diavolul, al așa-numiților “rătăcitori ai nopții”. În nordul Europei, unde obiceiul datează de mii de ani, lor li se spunea “qveldriga”, “călăreții nopții” sau “myrkrida” – “călăreții întunericului”. Tot în Scandinavia exista tradiția clarvăzătoarelor numite seidhonka; acestea înconjurau, în anumite nopți, satele și cătunele, însoțite de fetele tinere, intrând în transă mistică și în această stare făceau profeții, asupra celor ce aveau să se întâmple cu comunitatea lor, în viitorul apropiat. Aceste vrăjitoare purtau costume specifice și un toiag cioplit, fiind patronate de zeița Freya, cea care, potrivit mitologiei nordice, îl învățase și pe marele zeu Odin tainele zborului magic. De-a lungul timpului, “rătăcitorii nopții” au fost asociați zeiței Diana, în sudul Europei, sau, în nord, zeițelor Holda și Hela. Aceasta din urmă avea o legătură deosebită cu lumea magică, întrucât era divinitatea tărâmului celălalt. Ea era reprezentată călătorind pe spatele unei gâște, ca și zeița celtică Epona, venerată de druizi. Nu-i lipsit de importanță faptul că multe vrăjitoare erau asociate nu doar cu pisicile, ca reprezentări ale diavolului, ci și cu gâștele, ca păsări ale divinităților păgâne. De altfel, în 1596, în orașul german Nurnberg, a fost judecată o vrăjitoare pe nume Agnes Gerhardt, care, supusă torturilor, a mărturisit că ea și tovarășele ei se transformau, rostind anumite descântece, în gâște sălbatice, pentru a zbura la sabat.

 

• Ienupărul alungă “mașterele”

 

În plus, vrăjitoarele din evul mediu obișnuiau să-și ungă trupul cu untură de gâscă, amestecată probabil cu ierburi halucinogene, ca o reprezentare simbolică a zborului supranatural. Cercetătorul britanic Paul Devereux remarcă faptul că aceste călătorii nocturne erau numite “zboruri cu grăsime” iar cei ce le practicau se caracterizau drept “aripi cu untură”. Asemenea manifestări erau expresia unui simbolism arhaic al zborului spiritual, manifestat nu doar în tradiția europeană ci și în credințele șamanilor siberieni, în literatura vedică indiană și chiar în mormintele șamanilor eschimoși care au migrat din Siberia în America de Nord – morminte unde apar scrijelite imaginile unor gâște. Până și romanii aveau asemenea credințe: scriitorul Lucius Apuleius vorbește, în cartea sa “Măgarul de aur”, despre o femeie ce se ungea cu grăsime, murmura un descântec, se transforma într-o bufniță, apoi zbura peste acoperișurile caselor.

 

Desigur, asemenea performanțe erau considerate reale, dar intangibile oamenilor obișnuiți, de aici amestecul de teamă și fascinație pe care aceștia îl manifestau față de practicantele magiei. În apusul Europei, se credea că vrăjitoarele zboară noaptea la granița dintre lumea noastră și cea a spiritelor, pe uluci smulse din gard și descântate. Pentru a evita apropierea “mașterelor”, oamenii acelor vremuri obișnuiau să-și împletească gardurile din lemn cu ramuri de ienupăr, plantă despre care se credea că ar alunga vrăjitoarele. Ușile caselor erau, de asemenea, protejate cu “butelca vrăjitoarelor” – un recipient de sticlă în care erau așezate descântece menite să alunge spiritul oricărei “rătăcitoare a nopții” ispitită să se apropie de locuința respectivă.

Tudor Gabriel

Citeste si Adevarul despre zborul vrajitoarelor de noapte