Ialomicioara este locul sacru al strămoșilor

Continuăm  să vă prezentăm alte şi alte aspecte ale României, dintr-o perspectivă diferită decât cea cu care aţi fost obişnuiţi până acum.

Zona românească aşa cum o ştim în prezent ascunde multe taine pline de tâlc şi spiritualitate. În majoritatea zonelor vizitate de turişti există anumite locuri cu încărcătură sacră, ce emit energii benefice de care putem beneficia din plin, ori de câte ori mergem în excursie acolo. Trebuie să ne reamintim întotdeauna de strămoşii noştri geto-daci, dar şi de înaintaşii acestora, pelasgii, care şi aceştia îşi aveau obârşia în cine ştie ce alt neam al Luminii şi Iubirii.

Este mai mult decât necesar să menţionăm că rădăcina pelasgă a neamului nostru a stat la baza tuturor celorlalte civilizaţii indo-europene apărute mai târziu, deci cum s- ar spune noi, românii, reprezentăm nucleul întregii civilizaţii euro-indo-americane. Căci locuitorii Americii de Nord de azi sunt urmaşii coloniştilor europeni de la 1700, care au migrat pe continentul american. Ori aceşti colonişti europeni ce rădăcină au? Pelasgă, evident, ca toate celelalte naţii europene.

Punctul 0 al civilizaţiei umane

Să nu uităm că întreaga cultură vedică îşi trage seva şi originea din cultura carpato-danubiană-pelasgă. Prin timp vasta cultură pelasgă şi-a dezvoltat ramuri din care unele s-au diminuat, altele s-au dezvoltat, aşa cum s-a întâmplat în nord-vestul Europei cu druizii, celţii, francii şi vikingii. Totuşi, pe teritoriul de bază de unde au pornit pelasgii, actuala Românie, s-au păstrat încifrate în tot felul de locuri şi modalităţi, anumite secrete fundamentale ale Vieţii şi Universului. Se pare că Dumnezeu, Creatorul şi-ar fi lăsat aici o mare parte din Cunoaşterea Fundamentală. Pelasgii au trăit cu peste 10.000 de ani în urmă, fiind atestat documentar că hinduşii au fost pur şi simplu invadaţi, la un moment dat, în urmă cu aproximativ 5000 de ani, de o altă cultură venită dinspre apus, ce avea un nivel socio-cultural mult peste al lor. Adică tocmai civilizaţia pelasgă înfloritoare şi avansată din multe puncte de vedere.

Nicolae Densuşianu aminteşte în lucrările sale foarte bine documentate că pelasgii construiseră la vremea lor un imperiu mare şi puternic, în vremea Europei preistorice, ce se întindea de la pustiurile Saharei până la munţii Norvegiei. Drept urmare, odată cu trecerea mileniilor, o parte a poporului pelasg a rămas în matca sa, constituind ceea ce mai târziu cunoaştem sub numele de geto-daci, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Se poate spune astfel că de-a lungul secolelor preistoriei şi istoriei antice, urmaşii pelasgilor, dacii, au păstrat cu sfinţenie Legea lui Unul, precum şi valorile autentice care se regăsesc sub forma iniţierilor spirituale, pe care ulterior ultimul mare iniţiat pelasg, Zamolxe, le-a adunat şi redat sub forma stilului de viaţă.

Peştera Ialomicioara, sălaşul sacru al lui Zamolxe

De multe ori s-a încercat identificarea muntelui sacru al dacilor, Kogaionul, deşi părerile au fost împărţite. Strabon istoricul, despre care ştim că a redat cu fidelitate toate informaţiile de la vremea sa, aminteşte că pe lângă munte curgea un râu cu acelaşi nume, numit azi Ialomiţa. Mai mult, Strabon spune că râul se mai numea şi Naparis, în traducerea lui Herodot însemnând ”Divinul”, ”Cerescul”. Deci putem spune că Peştera Ialomicoarei, prin conexiunea cu Kogaion, reprezintă un fel de templu sacru plasat într-o dimensiune paralelă planului fizic. Milioane de turişti care au trecut pe acolo au fost pătrunşi de energia locului, precum şi de o stranie senzaţie că cineva din adâncimea peşterii îi observă cu multă atenţie. 

Tot în legătură cu Peştera Ialomicioarei, unde urcau preoţii geto-daci, iată ce scrie Mihail Sadoveanu într-una dintre capodoperele sale, „Creanga de aur”: „Cămara de sus mai cuprindea, în harzoburi de scoarţă, bureţi uscaţi, alune, afine acrişoare şi caline amare. Acelor slujitori ai lui Dumnezeu, închinaţi unei rânduieli a spiritului, nu le era îngăduită nici mâncarea de carne, nici băutura ameţitoare. Într-adevăr, partea cea mai plăcută a cinei lor era o lamură (pulbere cu rol purificator – conform Dicţionarului explicativ al limbii române – nota autorului), care nu se mestecă şi nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând”.

Iată că şi Sadoveanu prezintă în opera sa câteva elemente spirituale cu trimitere iniţiatică. Însă aceste aspecte sunt strâns legate de energia misterioasă a Peşterii Ialomicioara. Se spune că foarte mulţi oameni, care au mers acolo şi au meditat beneficiind de energia acelui loc sacru, s-au întâlnit cu spiritul lui Zamolxe, fie doar ca voce interioară, fie chiar şi ca prezenţă energetică. Este evident că indiferent de epocă, ultimul Mare Iniţiat Pelasg – Zamolxe, este aici şi păzeşte cu sfinţenie şi-i îndrumă pe sacerdoţii daci reîntrupaţi azi în persoane ce trăiesc în România.

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…

Binecunoscutul început al baladei mioritice ne duce cu gândul la minunatele locuri pe care le avem pe teritoriul ţării. Aşa cum cei trei ciobani coborau la vale, cu trei turme de miei, fiecare avându-şi obârşia în câte o Ţară Românească, este clar că gura de rai pomenită nu poate fi alta decât zona Peşterii Ialomicioara, parcă aflată la confluenţa celor trei zone: Ardealul, Moldova şi Ţara Românească. Şi asta deoarece balada pomeneşte de o locaţie sacră, ce astăzi atrage foarte mulţi vizitatori. De ce se întâmplă aşa?

Este energia sacră ce atrage spiritele oamenilor pentru a vizita acele plaiuri de legendă încărcate de atâta sacralitate. Frumuseţea inestimabilă a locurilor, precum şi înalta energie ce vibrează în împrejurimile Peşterii Ialomicioara, determină o atracţie irezistibilă. Se spune din timpurile geto-dacilor că în zona Ialomicioarei se afla cândva o şcoală străveche de solomonari. Puţini dintre aceştia, poate ultimii, se mai găsesc pe teritoriul României, îi putem număra pe degete.

Oricine călătoreşte şi vizitează acele locuri încărcate de sacralitate profundă, mister spiritual şi frumuseţe a naturii se reîncarcă şi parcă reîntinereşte. Acesta este un semn că acolo, în Peştera Ialomicioarei, în străfundurile ei neştiute, există ceva care veghează ca viaţa noastră să nu fie curmată de vrăjmăşia vremurilor rele, abătute peste urmaşii pelasgilor probabil de un alt neam care a râvnit din vremuri uitate de timp la Lumina acestui minunat Tărâm pe care Dumnezeu ni l-a dat şi pentru care generaţii de daci au vărsat lacrimi şi sânge pentru a-l apăra cu preţul vieţii.

Cornel Nicula