În România arta meștesugurilor se transmite prin păstrarea tradițiilor din ...

Arta meştesugurilor în România este o meserie pe care oamenii de la ţară o deprind din moşi strămoşi fără cursuri de specializare  şi asta deoarece lumea noastră românească încă îşi păstrează un anume iz arhaic legat de modalitatea în care lucrurile realizate manual au o atracţie asupra oamenilor. Haideţi să vedem mirifica lume a meşteşugurilor, care perpetuează în ea însăşi anumite învăţături ancestrale…

Dacă vizităm trasee şi regiuni cunoscute din ţară, cum ar fi zonele Moldovei, Transilvaniei sau Olteniei, vedem cam aproape în fiecare localitate prin care trecem cel puţin un loc unde putem găsi obiecte de artizanat românesc. Trebuie să spun că această îndeletnicire străveche de pe teritoriul României s-a păstrat cel mai bine, spre deosebire de alte ţări europene, parcurgând secolele cu o încăpăţânare demnă de arta supravieţuirii. De altfel, atunci când plecaţi în concediu undeva către zonele de munte, şi vă aflaţi în zone de deal trecând prin orăşele mici şi sate, este imposibil să nu observaţi pe marginea drumului mici bazaruri cu tot felul de obiecte lucrate artizanal. Acestea reprezintă într-un fel mândria locuitorilor acelor aşezări rurale şi urbane, a căror preocupare este de a conserva şi transmite mai departe nişte taine ancestrale impregnate în chiar tehnica de realizare a respectivelor obiecte artizanale. Deşi mulţi meşteri populari nu mai ştiu ce anume conţin, ca taină spirituală, modalitatea de realizare şi aplicare a simbolurilor artizanale, totuşi dibăcia lor este de folos tuturor celor care, turişti fiind, simt o atracţie inexplicabilă pentru a cumpăra astfel de obiecte.

Arta meştesugului cu cergi şi scoarţe este o tradiţie perpetuată pe calea genelor strămoşeşti

Cine nu a văzut asemenea lucruri realizate manual de meşteri populari de pe la sate? Ori de câte ori ne deplasăm în drumurile vacanţelor noastre prin zone rurale, avem ocazia să vedem asemenea produse artizanale, în diferite modele şi culori, care ne încântă ochiul, de la cele care pot acoperi un perete întreg până la cele de mărime mică, a căror utilitate poate fi găsită pe o masă sau pe un fotoliu. Este evident că dacă vorbim despre cergi şi scoarţe, cum le este denumirea arhaică din popor, avem posibilitatea să spunem câte ceva şi în privinţa faptului cum sânt ele realizate.

Poate obişnuiţi cu elementele tehnologiei moderne, care ne oferă aproape totul de-a gata, noi nu ne-am mai gândit la modul în care cergile şi scoarţele artizanale sunt confecţionate. Noi am cam uitat că la ţară încă există acele războaie de ţesut, la care doamne trecute de prima tinereţe lucrează cu drag.

 

Cum sunt realizate scoarţele si cergile?

Să ne facem o idee cât de cât referitor la procesul de fabricare a unei scoarţe sau cergi, deoarece ne vom da seama câtă muncă, migală şi pasiune sânt puse în munca aceasta de realizare a lor. Să ne ducem cu gândul prima dată la firele din care este alcătuită cerga, fire de lână dărăcită şi apoi toarse de pe fuior, şi eventual colorate cu vopsele fabricate natural din tot felul de frunze şi plante amestecate după reţete ştiute doar de meşteşugarul respectiv, pentru a reda nuanţele necesare mai târziu prelucrării cromatice în ţesătură. Câtă răbdare trebuie să aibă meşteşugarul până sunt toarse toate firele, vopsite apoi în mai multe culori specifice, şi puse apoi pe suveici fiecare. Este un proces de durată, care cere nu doar pricepere, ci şi înţelegerea acestui dat strămoşesc, de impregnare a lucrului acela realizat, cu simboluri ancestrale stilizate prin modelele aplicate ulterior.

Dar ştiţi ce este cel mai interesant în privinţa unor asemenea obiecte artizanale? Cum de ştie meşterul acela popular, femeia respectivă, să realizeze exact modelul geometric pe care şi l-a propus, fără să aibă un model program ca al unei maşini de ţesut modernă? Pentru că este clar, sunt săptâmâni şi uneori chiar luni de zile până când cerga sau scoarţa aceea este terminată la războiul de ţesut. Am putea să ne gândim că meşterul popular ar putea uita ordinea modelului aplicat, dar nu este aşa deloc! Meşteşugarul ştie exact unde să introducă fire de altă culoare, cum să le împletească, şi mai ales cum să le ordoneze printre zecile de corzi întinse ale maşinăriei arhaice, pentru a realiza treptat modelul final. Ce memorie trebuie să aibă meşterul popular! Iar după confecţionarea produsului, acesta este utilizat pentru a oferi căldură şi comfort, îndeosebi de-a lungul lunilor de toamnă – iarnă.

Se pare că meşteşugarii populari moştenesc prin ADN-ul lor, din generaţie în generaţie, un cumul de cunoştiinţe la nivelul subconştientului, care le oferă priceperea realizării unor astfel de lucruri ce amintesc de începuturile civilizaţiei noastre.

Instrumentele muzicale  meşteşugite de către ţăranii români sunt căi spre Divinitate

Dacă am vorbit despre cergi şi scoarţe, ca elemente de durabilitate a existenţei îndeletnicirilor ancestrale, haideţi să vedem acum o altă parte a acestui domeniu arhaic.

Instrumentele de cântat, cel puţin pe vremea strămoşilor noştri geto-daci, erau considerate lucruri care făceau legătura cu cealaltă lume, cum se spunea pe atunci. Să ne amintim versurile rămase în memoria poporului: „…fluieraş de soc/ mult zice cu foc/ fluieraş de os/ mult zice duios…”. Aşadar avem o decriptare la prima mână, având în vedere că balada din care fac parte versurile ne oferă chiar cheia. În vremuri de demult fluierele cele mai bune se pare că erau făcute din lemn de soc şi din os de animal. Este evident că erau prelucrate de către meşterii cei mai pricepuţi ai acelor timpuri şi comunităţi, pentru a reda sunete armonioase, care să rezoneze în chakrele locuitorilor. Uitaţi-vă astăzi la formaţiile şi tarafurile populare, unde fluierul este nelipsit, fiind considerat instrumentul de bază în raport cu celelalte din orchestră. Ce-i drept, încă din vechime pe teritoriul nostru au existat mai multe tipuri de instrumente de suflat, de la cel mai mic – ocarina, până la oboi şi taragot şi chiar faimoasele tulnice, pe care dacii le foloseau când intenţionau să transmită de pe un munte pe altul la distanţă mesaje criptate sonor. Probabil fascinaţi întotdeauna de sunetele armonioase şi săltăreţe ale fluierului, oamenii nu au băgat de seamă că aceste instrumente magice de-a dreptul pot trata şi vindeca bolile omeneşti. Cine a ascultat „Ciocârlia” cu siguranţă de fiecare dată a simţit cum i se înalţă sufletul pe loc, şi parcă toate grijile se topesc ca fumul de ţigară. Sau horele bătrâneşti ori săltăreţe de pe la sate, care chiar de lemn Tănase de-ai fi, şi tot baţi ritmul cu vârful piciorului, într-atât de magice sânt, că şi de-ai fi antifolclor, şi tot simţi îndemnul să te prinzi în horă cu ceilalţi, după cum cântă fluierele.

Se spune în basmele noastre populare că fluierul are una dintre cele mai mari puteri magice

Chiar aşa este, căci cele care scot sunete înalte, reglează chakrele gâtului, frunţii şi creştetului, iar cele mai mari, care scot sunete mai joase, pot reechilibra primele trei chakre de jos. Şi dacă iubim muzica, adunăm sunetele de fluier în chakra inimii, unde ne bucurăm atât timp cât auzim asemenea instrumente. Îmi amintesc cum în urmă cu câţiva ani, la o întâlnire cu publicul, regretata Nineta Crainici, cercetătoare de folclor românesc şi terapeut în acelaşi timp, trata boli grave ale pacienţilor cu un fel de fluier gros cu sunete grave joase aplicat direct pe locul bolnav. Iar în câteva şedinţe pacientul era vindecat complet. Astfel, cred că totuşi trebuie să ne întoarcem iar privirea către ceea ce este natural, şi probabil că peste un deceniu sau două, vom renunţa definitiv la medicamente, şi ne vom trata cu ajutorul instrumentelor muzicale, şi vom scăpa de disconfortul hainelor prelucrate industrial, purtând veşminte realizate manual şi natural, din in, cânepă şi bumbac, ce asigură corpului nostru atât confort, cât şi sănătate.

Trebuie să înţelegem în cele din urmă că noi ca neam am rezistat, când altele au dispărut treptat, tocmai datorită acestei zestre ancestrale dusă mai departe din tată în fiu, din mamă în fiică, de meşterii populari care, fără prea multă carte ca oamenii din ziua de azi, au ştiut totuşi ce sunt şi cum sunt valorile sacre şi adevărate, şi aşa cum le-au simţit le-au transmis de la o generaţie la alta, spre amintirea legăturii noastre cu adevăratul sentiment de iubire şi pace în Univers.

Cornel Nicula