Mărturii despre reîncarnare şi amintiri dintr-o altă viaţă

Povestea unei doamne care a fost servitoare la castelul Peleş într-o altă viaţă

Întâmplarea (oare e ceva întâmplător?) a făcut să cunosc o femeie deosebită şi ca suflet şi ca structură, o nonconformistă cu mari deschideri spre lumea celor văzute, dar şi a celor nevăzute. Are un har special. Descifrează tainele vieţii în zaţul de cafea. Este bună, primitoare, fin psiholog şi dispusă la dialog şi întrajutorare fără condiţii. Pentru că tot ce descoperă în cafea îţi scrie pe hârtie, ai posibilitatea în timp să verifici multe lucruri. Am rămas plăcut impresionată de ţinuta şi atitudinea verticală a doamnei şi în plus nota de eleganţă sportivă, atent asortată. Am discutat pe diferite teme fiindcă femeia este o autodidactă, învăţând din toate tainele esoterismului ce o interesează. Un asemenea om într-un oraş mai mare cu puţină reclamă ar fi ajuns celebru sigur. A prezis multora lucruri care s-au adeverit, chiar şi unor vindecători mari, atunci abia cunoscuţi, acum deja celebri. Pe lângă această calitate mai are şi capacitatea de a-şi vedea vieţile anterioare fragmentat, dar şi de a recunoaşte locuri şi clădiri în care a mai trăit în alte vieţi. Având o viaţă plină, cu trăiri frumoase, a scris şi o cărticică despre oraşul natal. Legendele şi poveştile clădirilor şi străzilor, oameni uitaţi de timp şi semeni, dispăruţi, dar vii şi prezenţi în istoria oraşului, distracţiile, dar şi modul de trai şi simţire de atunci.

Mergând în vizită odată la castelul Peleş, amintirile stocate în subconştientul său au revenit şi a început să-i povestească ghidului despre ce se află în bufetele din bucătărie, despre o uşă de serviciu şi alte secrete la care publicul nu avea acces. S-a văzut servitoare la bucătărie şi ştia orice locuşor de acolo şi multe informaţii despre veselă, uşi secrete şi altele. Oamenii au privit-o uluiţi şi evident nu ştiau cum s-o încadreze. Şi tot dumneaei îmi povestea că a avut multe viziuni din timpul războiului, când cineva le-a facilitat o evadare şi în această viaţă cei cu care a evadat atunci i-au fost unul prieten din copilărie şi celălalt personaj mamă.

Apoi, cândva a cunoscut-o şi pe fiica mea, s-a apropiat de ea bucuroasă, ca şi când o cunoştea de când lumea. Fiica mea la rândul ei a avut un flash cu dumneaei. Era un adolescent şi cânta la pian. Profesoară îi era această doamnă. Era intransigentă şi autoritară, foarte elegant îmbrăcată în rochie de epocă undeva în Franţa. Anul acesta am avut multe călătorii de făcut şi fiica mea a mers cu mine peste tot. A întâlnit în aceste călătorii oameni mulţi şi de o parte din aceştia s-a simţit atrasă afectiv. A văzut că toţi aceşti oameni au avut un rol şi un rost în vieţile ei anterioare. Ba, chiar a legat prietenii frumoase cu unii din ei şi s-a putut chiar înţelege pe această temă, fiindcă şi aceştia au dotări şi au şi ei momente de graţie când îşi amintesc. Să fie o coincidenţă? Nu există coincidenţe cum nu există nici întâmplare. Totul se petrece la sincronicitate atunci când trebuie după Legea Ritmului. Important e să simţi magia momentului. În vara când a împlinit 34 de ani, a întâlnit o persoană care i-a fost tată în altă viaţă. Un tată dur şi intransigent, un militar dur şi inflexibil care a hotărât destinul copiilor săi. În acea viaţă la 34 de ani, datorită conjuncturilor sociale şi familiale, ea a murit într-un accident de maşină. De ce oare în viaţa asta a întâlnit această persoană exact la vârsta la care a murit atunci? Greu de spus, fiindcă Logica Divină niciodată nu este înţeleasă de logica limitată, omenească.

Din toate astea se desprinde ideea că „sufletul este un musafir, iar trupul un han”. Dacă păstrezi hanul curat şi îngrijit, oaspetele va sta cât mai mult timp. Legat de această temă ştiinţa afirmă tot felul de lucruri neadevărate, cu toate că adevărurile se cunosc foarte bine, chiar de către oamenii de ştiinţă. Şi OSHO spunea că lumea este condusă de oameni foarte serioşi (de ştiinţă, religie) şi iată unde a ajuns lumea cu asemenea oameni serioşi şi atotştiutori! Ar fi nimerit să ne dumirim la timp, să nu mai luptăm cu atâta îndârjire împotriva unor lucruri evidente, simţite şi intuite, numai ca să nu deranjeze oameni serioşi şi cerebrali. Şi dacă nu înţelegem ceva, să nu lăsăm mintea să preia conducerea şi să ne fie ruşine de trăirile noastre. Mai bine să spunem „ajută-mă Doamne să accept ceea ce nu pot să înţeleg”. Şi de la acceptare până la înţelegere e doar un pas. Şi dacă o să înţelegem că sUntem numai nişte actori ce schimbă rolurile pe scena vieţilor noastre, nu vom lua atât de tare în serios tot ce trăim în viaţa asta!

Cecilia David