România, tărâmul moroilor: cazuri de bântuire a oamenilor din Oltenia, Mehed...

Credința în moroi – suflete ale unor oameni decedați care se întorc noaptea din mormânt spre a-i bântui pe cei vii – este răspândită în toată peninsula balcanică, dar antropologii, lingviștii și folcloriștii sunt de părere că această superstiție nu aparține tradițiilor slave, ci are origini mult mai vechi, datând poate de la daci. De altfel, sufixul „mor”, de la care cuvântul s-a format și care a dat, ulterior, și termeni ca ”mort”, ”moarte”, ”mortuar”, își are originea în protoromână – limba folosită de populația mixtă, daco-romană, după retragerea aureliană și care a stat la baza limbii române de azi, neavând legătură cu sârbo-croata, bulgara sau alte limbi slave din Balcani.

 

Moroii vechi și noi

În tradițiile românești, moroiul ar fi sufletul unui copil nou-născut, ucis de mama lui sau mort la naștere și care nu a fost botezat. Sufletul nu se preschimbă însă în moroi imediat, ci la șapte ani de la naștere, când se întoarce în lumea celor vii spre a-și chinui mama criminală sau pe cei din jurul acesteia.

Această răzbunare poate lua forme cumplite: mamele se plâng că noaptea sufletul copilului ucis li se așază pe piept, împiedicând-le să respire sau le provoacă zgârieturi și mușcături – literatura paranormală consemnează numeroase cazuri de acest gen.

Dar nu doar despre sufletele copiilor nou-născuți și morți nebotezați se crede că s-ar putea transforma în moroi, ci și despre cele ale oamenilor adulți. În Oltenia chiar și în zilele noastre există această convingere, care poate duce uneori la incidente precum cel de la Marotinu de Sus, unde mai mulți săteni au fost acuzați de profanare de morminte după ce au dezgropat un cadavru, considerat moroi, i-au smuls inima din piept și i-au ars-o, pentru a bea apoi cenușa, amestecată cu apă. Aduși în fața judecătorilor, ei au declarat că în satul lor s-au produs, în ultimele decenii, zeci de cazuri similare și nimeni nu a fost judecat, ba mai mult, după efectuarea bizarului ritual, bântuirea de către moroi a încetat.

 

Cătunul cu moroi din Oltenia

 

În nordul Olteniei există un cătun, Moina, unde localnicii sunt convinși că după moarte ajung moroi. Acest lucru e provocat, susțin ei, de blestemul unui preot, ”popa Scurtu”, care, după ultimul război mondial, exasperat de lăcomia oamenilor de aici, i-ar fi blestemat ”să nu le mai ajungă pământul nici după moarte și nici să nu-i mai încapă”. Incidentele au început atunci la puțină vreme după ce preotul a fost mutat în altă parohie, când, după moartea localnicului Gelu Lațcu, asupra familiei acestuia s-a declanșat iadul – ploi de pietre abătute de nicăieri asupra casei, bubuituri în pereți, în miez de noapte, geamuri crăpate din senin.

 

Ciudățeniile au încetat abia după ce noul preot a făcut o slujbă, care a potolit ”moroiul”. Dar Gelu Lațcu nu este singurul localnic despre care s-a crezut că s-ar fi transformat, după noapte, în strigoi. Nu există casă practic în Moina unde să nu-ți fie dat astfel de povești. Oamenii cred și ei că trag ponoasele pentru blestemul popii Scurtu. S-au împăcat într-un fel cu soarta lor și faptul că după moarte vor hălădui pe cea lume, rătăcind aiurea, nu-i sperie. De altfel, chiar dacă la început au fost speriați de manifestările „moroilor”, acum s-au obișnuit cu ele. Fiindcă nu au cimitir, majoritatea celor din Moina au preferat să-și îngroape morții în fundul grădinii, după tradiția momârlanilor. Poate de aceea și credința atât de înrădăcinată că răposații se întorc să le facă rău tocmai celor dragi. Preoții din partea locului dezaprobă aceste ritualuri și spun că din păcate, deși locuitorii se declară creștini și participă la slujbele religioase, ei nu au renunțat niciodată la credința în strigoi și nici la modalitățile barbare de a contracara acțiunile malefice ale acestora.

 

Întorși din morți să-i pedepsească pe cei vii  în comuna Văgiulești (Mehedinți)

Un caz aparte s-a petrecut, în perioada interbelică, în comuna Văgiulești (Mehedinți), fiind larg dezbătut de presa acelor vremuri. Săteanului Dumitru Văideanu, de îndată ce îi năștea nevasta, îi și mureau copiii, ca din senin. Au murit astfel șapte copii, unul după altul, cu excepția primului născut. Crezând, conform tradiției, că de vină este un moroi, țăranul a luat un cal alb și a trecut, cu el de căpăstru, prin cimitir. Peste toate mormintele a trecut armăsarul, numai peste cel al soacrei lui Văideanu, Ioana Marta, o vrăjitoare renumită, nu a vrut să treacă. Peste noapte, omul a plecat cu băiatul cel mare în cimitir și, deschizând mormântul, au găsit moarta stând turcește, cu păr mare pe cap, ce îi atârna și peste față. Avea o culoare roșie și unghiile foarte lungi. Tatăl și fiul au strâns de prin cimitir mărăcini uscați și bucăți putrede de cruci, le-au aruncat peste cadavru și i-au dat foc. Au îngropat apoi la un loc rămășițele incinerării și au plecat spre casă. Din aceea noapte, țăranului nu i-a mai  murit nici un prunc.

O întâmplare similară a fost semnalată în anul 1950, în satul Căpătâneni, de la poalele castelului Poienari, fiind amintită și de istoricul român Radu Florescu în cartea ”În căutarea lui Dracula”. După moartea unei bătrâne, au început să moară, deși nu erau nici bolnave, nici în etate, multe dintre rudele sale. Considerându-se că bătrâna ar putea fi moroaică, a fost dezgropată și i s-a deschis coșciugul. Cei prezenți la deshumare au rămas atunci oripilați, zărind ochii bătrânei larg deschiși și trupul așezat în groapă răsucit pe o parte. Câțiva săteni și-au făcut atunci curaj și au ars cadavrul, iar morțile misterioase au încetat.

 

Tudor Gabriel