Un examen de maturitate

Pilda unei previziuni spontane
Există în viaţă o anumită categorie de OAMENI, care sunt lăsaţi pe această planetă cu un scop foarte important şi foarte delicat totodată. Ei sunt sortiţi să existe şi să se manifeste din punct de vedere profesional, ca educatori, învăţători şi profesori. Ei au deci un rol formator şi constructiv în plan uman. Sau mai bine zis ar trebui să aibă un astfel de rol.
Întâmplarea pe care doresc să v-o relatez nu are în vedere un reprezentant al acestei categorii umane, care să aibă un rol negativ preponderent. Este vorba de diriginta mea din ultima clasă de liceu, o femeie frumoasă şi orgolioasă, o femeie mândră şi îngrijită, o profesoară excelentă şi exigentă, sinceră şi directă. Se străduia faţă de noi şi nu pot să o condamn pentru asta, pentru faptul că dorea să fie sau mai curând să se prezinte ca model de urmat. Este una din greşelile profesorilor, care insistând pe această cale, se străduiesc să demonstreze elevilor ce proşti sunt faţă de ei. O altă greşeală, admisă în relaţiile interumane, dar de nepermis în relaţiile profesor – elev, era subiectivismul, reflectat nu prin notele acordate, ci prin comportamentul diferenţiat faţă Altfel spus, avea slăbiciunile ei faţă de anumiţi elevi şi anumite eleve, care se remarcau îndeosebi prin faptul că nu o contraziceau de fel în faţă. Având o astfel de slăbiciune, se străduia să ne uniformizeze pe toţi cu acel grup, căutând argumente care să-l evidenţieze. Cum eu nu eram invidios, nu mă deranja deloc atitudinea ei, atât timp cât nu încerca să mă schimbe într-un fel sau altul.
Vă daţi seama că eram aproape de maturitate şi nu mai acceptam sugestiile primite, fără a le trece prin filiera propriului discernământ.
Mai mult de atât, având o personalitate în formare, nu acceptam pentru nimic în lume să fiu călcat în picioare, fie chiar şi la figurat. Cert este că am devenit pentru ea un exemplu negativ, pentru un motiv absurd, care trebuia analizat cu mai multă atenţie. Îmi reproşa în faţa clasei că nu sunt interesat de aşa-zisele întâlniri, care pe acea vreme se numeau “ceaiuri”, că sunt prea serios şi prea retras, ba chiar de-a dreptul pesimist. I-am explicat motivul real al acelor aşa-zise neparticipări. Ele erau organizate în oraş, iar eu eram sătul de făcut naveta zilnic, cinci kilometri, cu un autobuz arhiplin şi de pierdut ore întregi pe la liceu şi prin oraş, până ce venea acea cursă auto care mă ducea în satul meu. Era deci o explicaţie logică. Pe lângă aceste explicaţii, i-am adus şi argumentul că eu vreau să dau examen la facultate şi că acest ţel este mult mai important pentru mine, deşi era relativ departe de momentul respectiv.A continuat să persiste în greşeală şi să îmi zgândăre un orgoliu şi aşa destul de mare. Îmi spunea că pozez într-un om neînţeles şi că mă străduiesc să subliniez o diferenţiere între mine şi cei din jur. La astfel de vorbe, am explodat la un moment dat şi am arătat greşelile pe care consideram eu că le fac “oamenii mari”, care cred că nu mai au nimic de învăţat de la viaţă şi cu năduf i-am spus :
-“Doamnă, nu mai fiţi atât de sigură pe dumneavoastră! Nici nu ştiţi când vă loveşte viaţa şi să vă văd atunci.”
Nu mai ştiu ce mi-a replicat la acel moment. Cred că m-a lăsat în pace şi a trecut la alt subiect. Au trecut însă câteva săptămâni şi în oraşul respectiv s-a petrecut un eveniment care a impresionat întreaga suflare de elevi şi profesori a liceului : soţul dirigintei mele s-a spânzurat.
Într-un oraş de provincie zvonurile circulă rapid şi întâmplarea era pe buzele tuturor, fiind comentată în fel şi chip. Pentru că, ATUNCI CÂND JUDECI, SĂ TE AŞTEPŢI SĂ FII ŞI TU JUDECAT! Pe noi mai puţin ne interesau cancanurile. Sau cel puţin pe mine nu mă interesau. Noi o iubeam aşa cum era şi pentru că era diriginta noastră, trebuia să mergem oricum la înmormântare.
Nu am să uit niciodată acea zi. Mergeam încolonaţi, cu flori şi cu coroane şi ne apropiam tăcuţi şi întristaţi de blocul în care locuia diriginta. Acolo, lume foarte multă, din tot oraşul. Când a văzut grupul nostru, am observat cum diriginta s-a schimbat la faţă. I-a dat pe toţi la o parte şi s-a îndreptat grăbită spre mine. Pur şi simplu mi s-a aruncat în braţe strigând :
-“Da, aşa este! Ai avut dreptate! Ai avut dreptate!”
M-am smuls din braţele ei şi am plecat. Mergeam pe străzi de parcă eram beat şi cum m-am depărtat puţin de blocul ei, am izbucnit în plâns. Mergeam plângând şi aproape urlând ziceam :
-“DOAMNE ce i-am spus? De ce i-am spus eu asta?”
Cu greu am reuşit să mă liniştesc. Mult mai târziu aveam să înţeleg că a fost prima premoniţie exprimată inconştient.
Destinul este ca o casă cu mai multe niveluri, care la fiecare nivel are câte două uşi. Pe una scrie NU şi pe alta scrie DA. Ceea ce este mai trist, este faptul că nu putem citi ce scrie pe uşă, decât doar după ce am trecut dincolo de ea şi s-a închis în urma noastră.
Cornel Roman Rotaru